Despre „meseria de părinte” – interviu cu Gabriela Ciucurovschi

Interviu realizat de de Daniela Fugaru Kammrath  (121.ro)

 

Daniela Fugaru Kammrath: Cum ati stiut ca sunteti o mama buna?

Gabriela Ciucurovschi: A spune despre mine ca sunt o mama buna inseamna, de fapt, a nu spune concret mare lucru. Pot sa spun despre mine ca sunt o mama constienta de actiunile mele si de consecintele lor. De exemplu, stiu ca, daca reusesc sa-mi pastrez calmul in momente de inalta tensiune, acest lucru va demonta in copilul meu mecanismul instalarii agresivitatii sau, atata vreme cat el isi descarca sufletul in fata mea, vede in mine un prieten si un sprijin, si acest lucru il va ajuta in depasirea momentului critic.

Sunt o mama care respecta dreptul copilului de a alege, individualitatea lui, incercand, in acelasi timp, sa-l sprijin in a face alegeri potrivite pentru el. Pot spune ca sunt o mama care gandeste inainte de a actiona, inainte de a vorbi, care vede si apreciaza lucrurile bune din copilul ei, pentru ca doar asa ele vor spori.

In general, daca te uiti la rezultate vei sti daca ai actionat ca o mama „buna“. Daca ai facut ceea ce e bine pentru copil el va inflori si vei vedea asta pe fata lui, in comportamentul si in starea lui de spirit. Acest lucru este valabil si in relatia cu fiul meu. Insa, oricat de „bun“ ai fi ca parinte, momentele dificile nu dispar si ai nevoie sa te inarmezi cu toata rabdarea si inteligenta de care dispui pentru a transforma acel moment intr-o sursa de intelepciune.

D.F.K.: Cum se invata meseria de parinte?

G.C: Nu poti fi un parinte bun fara a trece prin experienta de parinte. E ca si cum ai spune ca tu esti un intelept, dar tu nici nu cunosti viata. Ca parinte ai parte de provocari care te ajuta si pe tine sa cresti, sa evoluezi in spirala implinirii ca fiinta umana. Nu ai cum sa prevezi lucrurile cu care te vei confrunta ca parinte. Dar, cand te pregatesti sa devii parinte, ca si pe parcursul intregii experiente, poti consulta carti care sa te ajute si sa te faca sa intelegi mai multe despre cresterea si formarea unui copil. Lucrul cel mai important este sa stii ca binele copilului, pe care orice parinte il doreste, inseamna mai ales exprimarea individualitatii lui si integrarea lui armonioasa in societate. Eu personal am invatat din mers. Am avut, insa, niste ghizi: cunostintele mele de psihologie, intuitia mea si ceea ce au facut bine parintii mei.

D.F.K.: Parintii sunt modelele copiilor. Si totusi, stiind asta, ei vor, de cele mai multe ori, ca acestia sa ii asculte, indiferent de ce vad la parintii lor.

G.C: Parintii nu realizeaza ca nu este de ajuns sa spui ceva copilului daca nu si procedezi in consecinta, ca modul in care te comporti are un efect mai puternic asupra copilului si se lipeste mai tare de sufletul lui. Cateodata parintii aleg sa para in fata copilului ceva ce nu sunt, dar copilul, cu sensibilitatea lui aparte, simte adevarul.

D.F.K.: Cum intuiesti personalitatea copilului tau si de unde stii daca procedezi corect sau nu cu el?

G.C: Personalitatea copilului se deschide in fata ta ca o floare. E de ajuns sa te uiti, sa-l privesti cu atentie. Parintii isi cunosc, in general, copiii, doar ca nu tin cont suficient de asta. Ei stiu cum este copilul lor: vesel, sociabil, mai interiorizat, incapatanat. Stiu ce ii place: sa deseneze, sa se joace, sa stea cu oamenii mari si sa asculte povestile lor, etc.

Am spus si mai devreme ca iti dai seama daca procedezi corect dupa rezultate, dupa manifestarile copilului. Poti sa apreciezi si dinainte daca procedezi corect, in situatia in care ai invatat din experientele de parinte si ai invatat sa-ti cunosti copilul.

Pot exista si parinti care nu-si cunosc suficient copiii si atunci, in situatii dificile, sau daca vor sa preintampine anumite situatii, pot apela la un psiholog. Acesta il poate ajuta pe parinte sa inteleaga mai bine situatia, personalitatea copilului si daca ceea ce doreste el este spre binele copilului sau nu. Un psiholog bun poate fi prietenul nepartinitor de care ai nevoie intr-un moment delicat.

D.F.K.: Cum iti stimulezi copilul sa fie creativ si sa aiba incredere in el si in tine?

G.C: Exista multe posibilitati de a dezvolta creativitatea unui copil. De la jocurile pe care le poti initia cu el, inca de cand e mic, si pana la a-l incuraja sa faca lucrurile in felul lui propriu. De la felul in care te imbraci si iti exprimi personalitatea si pana la solutiile creative pe care copilul vede ca le gasesti ca parinte in situatii obisnuite sau mai dificile de viata.

Increderea copilului in el insusi si in tine, ca parinte, se obtine in primul rand prin increderea pe care i-o acorzi. Si, important, increderea se castiga cu onestitate.

D.F.K.: Fiecare dintre noi este un cumul de obiceiuri si sabloane de gandire. Cum ne asiguram ca nu le transferam copilului nostru? Cum ii stimulam individualitatea?

G.C: Exista o singura modalitate de a nu le transmite mai departe si anume aceea de a ni le rezolva noi mai intai. Asta inseamna, bineinteles, sa ne dam seama de ele. Si ca sa ajungem sa ne dam seama, avem de trecut printr-un proces anevoios, de lunga durata, dar in final merita. In acest proces, gandirea si simtirea au un rol foarte important. In fiecare moment, cu fiecare decizie pe care o luam, trebuie sa ne punem gandirea proprie la treaba. A prelua lucrurile din jur ca pe un dat este periculos si ne poate aduce mari prejudicii atat noua, cat si copiilor nostri. Daca dorim binele copilului si ne punem intrebari, calea cea buna ni se va dezvalui de la sine.

In ceea ce priveste individualitatea copilului, o stimulam dandu-i acestuia posibilitatea de a se exprima. De exemplu, daca el vrea foarte mult sa mearga la un curs de inot, e bine sa-l lasi sa mearga. Se poate ca tu sa nu stii sa inoti, sa te temi de apa si sa ai retineri in a permite copilului sa mearga la curs. Se poate ca dupa ce a mers cateva ore sau mai multe sedinte, copilul sa realizeze ca, de fapt, nu ii place. Sau, pe de alta parte, poate descoperi ca are abilitati de inotator si inotul poate deveni un sport preferat in viata, care sa il ajute sa se dezvolte armonios. Doar experimentand, atat copilul cat si parintele pot afla ce i se potriveste copilului si ce nu. La fel se poate proceda si cu orice activitate spre care copilul dovedeste inclinatie: desen, balet, teatru, gradinarit etc.

D.F.K.: Ce faci cand gresesti ca parinte?

G.C: Evident, iti ceri iertare. Asa il inveti si pe copil sa fie iertator, maleabil si sa inteleaga ca mai important decat greseala e ceea ce inveti din ea.

D.F.K.:Scrieti: „Disciplina se face prin motivarea copilului si implicarea lui, cu iubire si fermitate.” Care este granita dintre disciplina si dominare/control?

G.C: Granita dintre disciplina si dominare o reprezinta corectitudinea masurii luate si modul in care este aplicata ea. In cazul dominarii este vorba despre un raport de forte: eu sunt adultul, eu sunt cel puternic, iar tu trebuie sa asculti de mine pentru ca esti mic. Nu exista o coerenta a masurii disciplinare, ci doar o justificare ascunsa sau fatisa: faci asta pentru ca asa vreau eu.

Efortul de a disciplina un copil trebuie sa fie insotit de motivarea copilului de a face lucrurile in maniera dorita sau de a nu a mai repeta comportamentele nedorite. De exemplu, disciplina in actul de buna purtare presupune aprecierea permanenta a tuturor conduitelor dorite, deci motivarea copilului de a le repeta. In cazul in care se doreste inlaturarea completa a unui comportament repetat, se poate aplica o masura corectiva. Important este ca aceasta masura sa fie proportionala cu greseala, sa nu agreseze, ci doar sa corecteze. Corectitudinea masurii este cea care motiveaza copilul intr-o directie sau alta. Copiii stiu cand gresesc, dar intotdeauna mai incearca „sa traga putin foloasele pe turta lor”, de aceea este nevoie de fermitate, sa stie ca odata stabilit un lucru el va fi dus la bun sfarsit.

Iubirea este fundalul a tot ceea ce se intampla in relatia parintelui cu copilul. Copilul trebuie sa simta ca si atunci cand il disciplinezi, tu il iubesti, si ca o faci spre a-l ajuta si nu spre a-l domina si controla.

D.F.K.: Cum castigi respectul copilului tau?

G.C: Respectul il castigi prin respectul pe care il arati copilului si printr-un comportament onest. El nu este „doar un copil“, ci este un alt univers care asteapta sa fie descoperit.

D.F.K.: Parinte sau prieten? Este o intrebare pe care am intalnit-o la multe din prietenele mele. Cum considerati ca este important sa ne raportam la copiii nostri?

G.C: Daca poti fi si prietenul copilului tau, atunci poti sa te declari un parinte fericit. Caci ce este un prieten daca nu o persoana de incredere, pe care te bazezi la nevoie si in fata careia poti sa iti descarci sufletul? Multi parinti sunt tristi cand copiii lor cauta sfaturi in alta parte si asta se intampla pentru ca acestia nu se simt intelesi, cunoscuti de proprii parinti. A-i fi un prieten adevarat nu stirbeste cu nimic din calitatea de parinte. Dar, desigur, inseamna mult ceea ce intelege fiecare prin prietenie.

D.F.K.: Scrieti despre iertare ca fiind ingredientul fericirii copilului. Puteti detalia?

G.C: Capacitatea de a ierta este cea care ne aduce linistea sufleteasca. Nu putem fi fericiti fara ca sufletul nostru sa fie senin si calm. Ce este fericirea daca nu bucurie, liniste sufleteasca, multumire?

Mare parte din zbuciumul nostru sufletesc se leaga de vorbe si actiuni care ne lezeaza, unele dintre ele ca urmare a incalcarii libertatii noastre, altele doar datorita unei perceptii gresite din partea noastra. Daca intelegem natura umana, faptul ca in spatele multor actiuni se afla frici si dureri nespuse, ne va fi mai usor sa iertam.

Cand ai o suparare pe cineva, gazduiesti in tine un monstru care nu doarme si care tulbura apele sufletului tau, nelasandu-te sa te bucuri de viata. Cand iertam cu adevarat, o energie fantastica ne va imbratisa si va aseza viata noastra pe un alt fagas. Exista, insa, in „7 PENTRU O VIATA” un subcapitol intreg dedicat iertarii.

D.F.K.: Cum iubesti neconditionat si nenegociabil?

G.C: Am vazut parinti care se joaca cu copiii lor cand sunt mici si fac pe suparatii si le spun in gluma copiilor ca nu ii iubesc, asteptand din partea acestora manifestarea iubirii. Daca ii spui asta unui copil mic, daca te faci ca plangi si esti suparat pe el, el nu-ti va intoarce spatele si nu va pleca sa se joace, ci va incerca sa remedieze situatia aratandu-ti iubirea lui, caci pentru el dezechilibrul afectiv este foarte mare si simte instinctiv nevoia sa il rezolve.

Ca sa ne iubim copiii, acestia nu trebuie sa faca ceva special. Nici pentru noi, nici pentru ei, nici pentru societate. Ca sa ii iubim nu trebuie sa fie cuminti, ascultatori, sa ia note mari, sa fie olimpici etc.

Ii iubim neconditionat, pentru ca le-am dat viata din viata noastra si pentru ca sunt. Iubirea noastra pentru ei nu trebuie sa fie ceva negociabil: daca faci cutare lucru, atunci te voi iubi, in caz contrar ai cazut in dizgratie in fata mea. Iubirea nu este o moneda de schimb. Ea exista sau nu.

D.F.K.: Valorile umane despre care vorbiti in carte sunt simplitatea, onestitatea, compasiunea, respectul de sine, toleranta, iubirea. Cum transmiti mai departe copilului tau aceste valori?

G.C: Valorile se transmit copilului in primul rand prin comportament, prin stilul tau de viata. Copilul vede cum esti tu si o buna parte din ceea ce esti tu i se imprima si lui, mai ales cand este mic. Vede daca esti milos, tolerant, arogant, daca ii respecti pe ceilalti etc. Sa nu credeti ca ii scapa ceva.

D.F.K.: Frica – cum scapi de ea si mai ales cum procedezi pentru a nu o transmite copilului tau?

G.C: Cred ca cel mai bun remediu pentru frica este actiunea. Mi-e frica de apa, invat sa inot. Mi-e frica de boala, imi imbunatatesc stilul de viata, alimentar, imi fac un control medical etc. Ideea este de a face ceva in directia in care putem scapa de ea. Daca traim cu frica, ea ne va invada sufletul si ne va rapi linistea. Prin urmare, trebuie sa facem lucruri care o disipeaza si nu o hranesc.

Societatea moderna alimenteaza fricile: stirile TV sunt un exemplu relevant in acest sens si nu este deloc usor sa-ti pastrezi luciditatea.

Este firesc sa te temi pentru siguranta copilului tau, dar asta nu inseamna sa il tii in casa si sa iasa in oras doar cu tine. El trebuie sa invete sa se descurce si singur, si acest lucru va va ajuta atat pe tine, cat si pe el.

D.F.K.: Cum e firesc sa se raporteze un parinte la sacrificiul pe care il face?

G.C: Ca parinte, sacrifici ceva pentru binele copilului tau si nu pentru a obtine ceva de la el. Nici in momentul in care o faci si nici mai tarziu sacrificiul tau nu are scopul de a obtine ceva pentru tine. Prin urmare, daca sacrifici ceva din viata ta pentru copil, esti constient de ceea ce faci, nu o faci la cererea lui si nu trebuie sa il indatorezi pe el pentru asta. Este ceva ce iti aduce tie liniste si impacare ca ai facut tot ce ai putut tu mai bine pentru copilul tau. Aprecierea copilului trebuie sa vina de la el, nu trebuie ceruta.

Citeste si cronica

Psihoterapeut Bucuresti – Gabriela Ciucurovschi – Cabinet de Psihoterapie Bucuresti